Sa...

Sa mangaiem cu privirea o figura care trece si care trezeste armonie Sa intalnim o privire si sa simtim ca in noi se naste ceva Sa intalnim doi ochi si sa simtim ca ei vorbesc cu ai nostri Sa privim luna si sa simtim unica persoana indragostita a universului Sa visam cu ochii deschisi si sa intelegem Sa intalnim o mana care se increde in a noastra Sa intalnim o mana care ne face sa simtim placerea acelei intalniri Sa ne trezim si sa simtim ca cineva respira alaturi de noi Sa ne incredintam unui foc care ne arde asteptarile Sa dam foc asteptarilor noastre Sa intrebam ploaia cum ia nastere....

Indiferenta...

Multa vreme am crezut ca ar trebui sa ma tem de oameni care iti vor raul, de prieteni care pot trada, de sentimente care pot provoca durere, de gesturi tandre care pot parea ridicole… Nu eram pregatita sa pricep ca indiferenta poate fi mult mai traumatizanta si demoralizanta decat toate acestea. “Sa nu-ţi fie teama de dusmanul tau; cel mai rau lucru pe care ţi-l poate face este să te ucida. Să nu te temi nici de prietenul tau; cel mai rau lucru pe care ţi-l poate face este să te tradeze. Teme-te insa de indiferenta. Caci prin tacerea ei, prin consimtamantul ei tacit, te ucide şi te tradează în acelaşi timp” (N. Mihalkov).

Limite.....

Pana unde suntem dispusi sa mergem? Care sunt limitele noastre atunci cand vrem sa obtinem (cu orice pret) ceea ce ne dorim? Exista o limita admisa de ego, sau himera satisfactiei finale este atat de mare, incat suntem dispusi sa mergem oricat de departe, fara ca macar sa constientizam acest lucru? In mod normal as crede ca limita este cea impusa de fapt si de drept de societate, cu precadere de cei din jurul nostru, excluzand legile, care au in mare parte un fond necrotic, si sunt concepute tocmai pentru ca se stie ca vor fi incalcate de mai mult de 25% din populatie. Dar daca tinem cont ca suntem oameni si ca prin firea noastra ne revoltam si tindem sa nu ne conformam nici macar regulilor pe care noi ni le impunem din punct de vedere moral, ar trebui sa pretind ca nu exista limite. Si totusi...exista un punct in care toti ne oprim, fara sa admitem ca nu exista nici un argument lizibil pentru care decidem sa nu mai continuam. Daca ar fi sa o iau sistematic, lucrurile sunt simple. Eu sunt in punctul x si vreau sa ajung in punctul y. In mod vadit eu imi doresc sa ajung la destinatie cat mai repede cu putinta, dar imi iau in calcul si ce trebuie sa fac pe parcurs, pentru ca oricat de simplu pare, stiu ce resurse am si mai stiu din start cate cai accesibile mie sunt de la x la y. Deci am ales rutele cele mai usoare (raportand eficienta lor si la timpul in care le parcurg) si astfel am aflat si pasii pe care trebuie sa ii fac pana in punctul final. Acum stiu de unde plec, stiu ce posibilitati am (le iau pe rand,pentru ca in cazul in care sunt oprita pe drum, trebuie sa ma intorc sau sa o iau pe ocolite). Luand in considerare toate aspectele, stiu inainte sa plec la drum timpul mediu in care ar trebui sa obtin ceea ce mi-am propus. Apare totusi hazardul si sa nu uitam de liberul arbitru. Risc sa aleg ruta gresit, chiar daca initial am stabilit cele mai bune cai pentru a reusi. Si chiar daca matematic vorbind, se intampla sa aleg calea cea mai eficienta, apare hazardul care imi poate narui calculele initiale. Sa nu uitam ca eu stiu unde vreau sa ajung dar nu pot sa imi garantez ca nu exista totusi un factor care m-ar putea intoarce din drum. Poate chiar drumul insusi. Si iata ca incep sa-mi elucidez propriul mister. Deci ai toata ecuatia, ai drumul, ai harta catre destinatie si totusi, pe parcurs incepi sa realizezi ca nu mai vrei sa ajungi unde ti-ai propus. De ce? Poate ca in drumul tau ceva te opreste, si nu fortat de imprejurari, fortat poate chiar de propria fiinta. Poti sa realizezi ca de fapt tu ai gasit pe drum ceva mult mai bun decat ceea ce stiai, sau vroiai sa crezi , ca se afla in acel punct y. Este magnific ce ti se intampla, dar...ce te opreste sa-ti continui drumul? Pana la urma daca la destinatie nu se afla ceea ce te facea fericit, poti oricand sa te mai intorci inapoi si sa te multumesti cu descoperirea facuta initial. Unii nu au curajul sa mearga mai departe, altii nu au curajul sa ramana unde sunt, cert este ca avem curajul sa afirmam ca decizia pe care am luat-o nu este cea mai potrivita (oricare ar fi ea, evident). Oare de ce? Pentru ca intotdeauna realizam ca nu este suficient. Pentru ca vrem mai mult. Pentru ca suntem atat de avizi dupa necunoscut, suntem atat de ahtiati de ceea ce nu avem inca, incat decidem ca ce avem nu este tot ce putem detine. Este minunat. Atat timp cat nu ne plangem de ce este , si continuam sa ne dorim mai mult, existam cu un rost. Dar unde este limita? Si ma refer strict la modul in care ajungem unde ne dorim, nu la destinatie. Limita este pana la urma acolo unde te opresti. Si o vezi cand stii ca nu poti sau nu vrei sa mergi mai departe. Limita este exact ce ai facut pana in acel moment, si ce nu esti dispus sa faci de acolo inainte. Si cat timp stai pe loc, stii ca de fapt te limitezi. Continua sa mergi si vei putea sa afirmi cu siguranta ca nu ai limite.

In cautarea unor raspunsuri.....

Oamenii se intalnesc, se cunosc,apoi se despart, se despart pentru ca au facut imprudenta de a se cunoaste, se despart, dar nu se uita.” St.Augustin.Doinas Stiti cum e atunci cand vrei cu adevarat sa gasesti raspunsuri si ai impesia ca e imposibil sa le gasesti? De obicei cautam raspunsuri cu privire la relatiile interumane, pentru ca astea ne cam dau batai de cap. Si ajungi sa te intrebi : de ce? de cand? cum? ce? care?... si tot asa….aaaa, si mai e aia care ne place tututor: “de ce tocmai mie?” Dupa ca mi-am mancat creierul, unghiile si sufletul incercand sa inteleg de ce oamenii se schimba peste noapte…am ajuns sa consider situatia ca fiind de-a dreptul hilara, patetica, penibila. Pai ce motive sa ai sa-ti strigi sus si tare supararea cand omul din fata ta n-a omorat, n-a furat, n-a mintit, doar ca a avut curajul sa te intrebe intr-un moment dificil “tu esti sincer?”.Cred ca am fost tare neclara in introducerea asta. Oamenilor nu le place sa le spui ca nu sunt asa cum si-ar dori ei sa fie…ne cream fiecare in imaginatia noastra o imagine impecabila, cei mai puternici dintre noi ne strigam sus si tare perfectiunea, in timp ce ceilalti asista la un spectacol la care la un moment dat sufleur-ul va ramane fara argumente. Si cand ramai fara argumente inchipuite devii nevinovat de gura care pana nu demult si-a strigat ambitia. Eu nu cataloghez oamenii !!! Pentru ca stiu ca uneori viata imi va pune aceleasi situatii in fata si va trebui sa ma descurc…va trebui la randul meu sa fiu rea, sa fiu exagerat de sensibila(cred ca sunt deja, dar ma tratez), sa fiu inflexibila, poate si nedreapta, razbunatoare, infatuata sau mai stiu eu cum…asa ca desi uneori nu-mi pot stapani furia si ma cuprind regretele ca i-am intalnit pe unii sau pe altii, sunt constienta ca atunci cand se va putea le voi da ocazia sa fie langa mine si sa se convinga ca s-au inselat.