Toata lumea scrie despre iubire. Despre iubiri mari, despre iubiri mici, posibile sau imposibile. Orice scriere se invarte in jurul acestui cuvant… “iubirea”… De ce se reduce totul la aceasta? De ce ne agatam de iubire ca iedera de ziduri? De ce se agata iedera de ziduri?
Cred ca mai degraba iubirea se agata de noi… pentru ca, prin asociere, iubirea are acea frumusete a plantei; primavara e vesela ca o iubire noua, se maturizeaza urcand si imbracand zidul cu grija, il imbratiseaza si ii ofera acea frumusete deosebita… incepe sa se transforme la un momentdat, trece de la verdele acela crud la un rosu de exceptie. Fiecare faza prin care trece este absolut fantastica! Cum sa se transforme o frunza verde intr-una rosie? Cum poate o iubire de inceput, vesela, nebuna, lipsita de griji si plina de vise sa se transforme intr-una matura, puternica, de nezdruncinat? Simplu. In acelasi mod… adica in timp.
Insa iedera isi pierde frunzele la fiecare sfarsit de toamna, dupa ce a ajuns la apogeul frumusetii ei. Tot prin asociere, asa se sfarsesc cele mai multe dintre iubiri. Brusc. Trist. Si cineva plange, asa cum plang zidurile dupa imbratisarea iederei. Nu ati vazut oare ziduri triste? Cladiri parasite parca in uitare? Eu vad mereu…
Si mai vad iubiri ce se aprind, iubiri mari, iubiri nebune, iubiri care apoi se sting, sau iubiri care se sting inainte de a se aprinde… e posibil?
Cred ca fiecare noua iubire este cea mai mare iubire, sau poate fi. Fiecare iubire ne ridica din golul in care ne-am ascuns, si ne da forta de a spera din nou.
Iubim de cand ne-am nascut cu forta acelei plante; ne ridicam mereu cu o vointa de fier, ne lasam imbratisati de iubirea cuiva si iubim pana la epuizare. Se intampla sa vina toamna si iubirea sa se stinga, insa noi ne vom ridica din nou in primavara iubirii ce va fi, ce ne va trage de maneca precum o educatoare agitata, dispusa sa ne puna la colt daca nu vrem sa ascultam…
Ma intreba cineva mai demult de cate ori poate iubi un om, ma intreba acest lucru intr-un moment de dezamagire, intr-un moment in care nu credea ca va mai putea iubi la fel… si cred ca e o intrebare foarte buna, o intrebare care poate primi o varietate de raspunsuri, depinde de cel care raspunde…
Un om poate iubi o data, de doua ori, de trei ori, de o infinitate de ori, de fiecare data mai frumos, mai intens si de fiecare data diferit. Nu am comparat niciodata o iubire cu o alta. Fiecare are ceva-ul ei, fiecare a fost deosebita la momentul ei si a ramas ca o fotografie veche ascunsa undeva in amintire. Cu toate astea exista o iubire speciala, aceea care va ramane pentru totdeauna. La finalul acelui sir lung de iubiri ne vom trezi prinsi in iubirea ultima, iubirea perfecta, iubirea asteptata si dorita. Si ce rost isi au aceste iubiri care ne ridica si ne darama? Ce rost isi au fericirile scurte si lacrimile varsate? Ce rost isi are fiecare speranta ce nu ne lasa dormim?… Experienta. Ne pregatim sa iubim pentru totdeauna, ne pregatim pentru ceea ce inseamna “perfect”, “superb”, “sortit”. Fiecare din noi invatam in fiecare zi, invatam din experienta noastra, invatam de la cei din jur, traim o viata si altele , ale celor pe care ii iubim si ii avem aproape. Si invatam sa iubim…
Concluzia?… Nicio concluzie, nu azi, nu despre iubire… pentru ca iubirea nu se concluzioneaza, se traieste pur si simplu!
